Registrul producătorilor din PPWR: obligația care decide dacă poți vinde legal

Din 12 august 2026, Regulamentul (UE) 2025/40 se aplică direct în toate statele membre. Cele mai multe discuții din piață s-au concentrat pe reciclabilitate, etichetare, PFAS și declarația de conformitate.

Obligația care decide însă, foarte concret, dacă un produs ambalat poate fi vândut legal într-o țară este mult mai puțin spectaculoasă. Este înregistrarea în registrul producătorilor.

Logica regulamentului este simplă. Articolul 44 cere fiecărui stat membru să țină un registru al producătorilor și transformă înscrierea în acel registru într-o condiție prealabilă pentru punerea ambalajelor pe piața respectivă. Articolul 45 pune obligația în oglindă, în sarcina operatorului: înregistrare în fiecare stat unde ambalajul este pus la dispoziție pentru prima dată, declararea cantităților și plata contribuției.

Fără înregistrare, nu există vânzare legală. Nu este o formulare de marketing, ci mecanismul din text.

Cine este producătorul, în sensul EPR

Aici se pierde cel mai des timp, pentru că regulamentul folosește doi termeni care în limbajul de zi cu zi înseamnă același lucru.

Fabricantul este cel care răspunde de conformitatea tehnică a ambalajului, de dosarul tehnic și de declarația de conformitate. Producătorul în sensul răspunderii extinse este operatorul care pune primul ambalajul la dispoziție pe piața unui stat membru și care suportă costurile de gestionare a acestuia după ce devine deșeu.

Consecința practică este că un singur ambalaj are un fabricant la nivelul Uniunii, dar poate avea mai mulți producători, câte unul în fiecare stat unde este pus pentru prima dată la dispoziție.

Pentru o companie din România, întrebarea utilă nu este cine a fabricat cutia, ci cine o introduce prima pe piața fiecărei țări unde ajunge produsul. Dacă vinzi în România prin distribuitori locali, dar exporți în Ungaria direct către clienți finali, ești producător în ambele țări și ai nevoie de înregistrare în ambele. Dacă în Bulgaria vinzi printr-un importator local care preia marfa și o introduce el pe piață, rolul de producător se mută la el.

Determinarea rolului nu este un exercițiu teoretic. Este pasul care stabilește câte înregistrări îți trebuie, iar răspunsul se schimbă de la un canal de vânzare la altul, în aceeași companie.

Ce presupune, practic, înregistrarea

Înregistrarea nu este o simplă declarație de existență. Producătorul furnizează datele de identificare ale societății, informații despre tipurile de ambalaje pe care le introduce pe piață și modul în care își îndeplinește obligațiile de răspundere extinsă, adică individual sau prin transfer către o organizație autorizată.

După înregistrare, obligațiile devin recurente. Se declară periodic cantitățile puse pe piață, defalcate pe materiale, și se plătește contribuția aferentă. Datele raportate nu sunt doar statistică. Ele stau la baza calculului financiar și, la control, la baza constatării neconformităților.

O sursă secundară care face trimitere la anexa IX menționează un termen de maximum douăsprezece săptămâni pentru emiterea numărului de înregistrare, calculat din momentul în care dosarul este complet. Termenul merită confirmat în text înainte de a-l folosi în planificare, dar ordinul de mărime este util: înregistrarea nu se rezolvă în ziua în care îți amintești de ea.

Ce nu funcționează încă, și de ce contează

Aici ajungem la partea despre care se scrie cel mai puțin.

PPWR prevedea că, la douăsprezece luni de la intrarea în vigoare, deci până în februarie 2026, Comisia adoptă un act de punere în aplicare care stabilește formatul armonizat de înregistrare și de raportare către registrele naționale. Actul nu a fost adoptat la termen. Un proiect a fost pus în discuție, dar la momentul scrierii acestui articol formatul unic nu este în vigoare, iar statele membre au apoi optsprezece luni de la adoptare pentru a-și alinia registrele.

Rezultatul este un paradox pe care companiile îl resimt direct. Obligația de a fi înregistrat este deja aplicabilă, dar infrastructura armonizată care ar fi trebuit să o facă suportabilă nu există încă. Înregistrarea rămâne, deocamdată, o operațiune națională, cu portaluri, formate și limbi diferite.

Un studiu comandat de Amazon în martie 2026, care a parcurs procesul real de înregistrare în zece state membre, a identificat 64 de câmpuri distincte de înregistrare, dintre care aproximativ un sfert corespundeau câmpurilor din proiectul de act european. Restul erau adăugiri naționale. Cifrele merită verificate la sursă, dar concluzia este coerentă cu ce vedem la clienți: nu există un dosar unic pe care să îl depui în opt țări.

Situația din România

România nu pornește de la zero. Există Legea nr. 249/2015, OUG nr. 196/2005 privind Fondul pentru mediu, Administrația Fondului pentru Mediu, Garda Națională de Mediu și sistemul actual al organizațiilor care implementează obligațiile de răspundere extinsă.

Ce nu era public conturat în momentul aplicării generale a regulamentului era arhitectura completă care leagă aceste piese de cerințele PPWR: registrul în forma cerută de articolul 44, distribuția clară a atribuțiilor între autorități și noul regim sancționator.

Pentru o companie, concluzia operațională nu este să aștepte. Obligațiile actuale de raportare și de plată către Fondul pentru mediu rămân în vigoare și trebuie respectate în continuare. Peste ele se suprapun, treptat, cerințele regulamentului. Riscul real nu este să te înregistrezi prea devreme, ci să descoperi în timpul unui control că nu poți documenta cine este producătorul pentru fiecare flux de ambalaje pe care îl generezi.

Ce poți face acum, în ordinea corectă

Primul pas este harta rolurilor. Iei fiecare canal de vânzare, fiecare țară de destinație și fiecare tip de ambalaj, primar, secundar și de transport, și stabilești cine este primul care îl pune la dispoziție pe piața respectivă. Rezultatul este lista țărilor în care ai nevoie de înregistrare.

Al doilea pas este inventarul cantitativ. Nu poți raporta ce nu măsori. Ai nevoie de greutăți pe material și pe tip de ambalaj, legate de codurile de produs, nu de estimări anuale globale.

Al treilea pas este verificarea situației actuale. Multe companii sunt deja înregistrate și raportează în România, dar au fluxuri de export tratate ca și cum obligația s-ar opri la graniță. Acolo apar cele mai multe surprize.

Al patrulea pas este planificarea înregistrărilor în afara României, cu marja de timp corespunzătoare și, unde e cazul, cu reprezentant autorizat pentru statele în care nu ai sediu.

Întrebări frecvente

Dacă vând doar în România, mă privește registrul?Da. Obligația de răspundere extinsă în România există deja, iar cerințele regulamentului se aplică direct. Diferența este că nu ai nevoie de înregistrări suplimentare în alte state.

Sunt scutit dacă sunt firmă mică?Regulile de bază privind înregistrarea și raportarea nu prevăd o scutire generală în funcție de mărimea companiei. Există derogări punctuale în regulament, dar ele nu funcționează ca un prag de cifră de afaceri sub care obligațiile dispar.

Dacă exportăm ambalaje goale către un client din alt stat membru, cine este producătorul?Depinde de cine le pune primul la dispoziție pe piața acelui stat. Dacă marfa este preluată de un client care le introduce el pe piață, rolul se mută la acesta. Dacă tu vinzi direct către utilizatori din acea țară, rolul rămâne la tine.

Contribuția depinde doar de greutate?Astăzi, în esență da. Din 2030 intervine și eco-modularea în funcție de performanța de reciclabilitate a ambalajului.

Cum lucrăm cu acest subiect

ECONOS face determinarea rolului pe fiecare flux, harta obligațiilor pe țară și înregistrarea EPR în România în locul clientului. Pentru înregistrările din alte state membre lucrăm cu parteneri, astfel încât clientul să aibă un singur punct de contact.

Nu întocmim declarații de conformitate. Le verificăm, ca audit documentar pe declarațiile primite de la furnizori.

Dacă vrei să știi în câte țări ești producător și în câte nu ești, începe cu harta rolurilor. Restul se planifică ușor după.